mananc-inteligent.ro

Cand spun disciplina, nu ma gandesc doar la respectarea unor reguli comportamentale: e vorba chiar de o disciplina a gandurilor si a emotiilor. Suna putin straniu? Ei, bine, pentru mine nu e!
Ca sa imi dau seama de asta, nu am facut decat sa acord putina atentie gandurilor, emotiilor pe care le aveam si lucrurilor care se intamplau efectiv cu ingredientele pe care le foloseam.
In plus, tot ce am descoperit atunci cand gateam e valabil si pe alte planuri ale vietii.

Asa am invatat ca, atunci cand esti mai ales la inceput, e bine sa respecti regulile pe care altii, mai experimentati, le-au stabilit. Daca, de exemplu, ti se da un raport al cantitatilor, nu te apuca sa improvizezi. Urmeaza pas cu pas reteta si invata! Invata ce se intampla cand amesteci un ingredient cu altul, invata ce gust au condimentele si ce efect au in anumite combinatii. Dupa ceva exercitiu, vei putea, usor-usor, sa strecori lucruri mai ingenioase, sa-ti folosesti creativitatea, chiar sa imbunatatesti retetele.

Am invatat sa gandesc frumos cand gatesc. Nu de alta, dar orice gand e urmat de un sentiment, iar sentimentul, de comportament. Daca gandesc ca vreo persoana a spus un lucru care nu mi-a placut, sunt suparata, devin nervoasa si ma trezesc ca vars cana cu lapte, ca nu reusesc sa separ albusurile de galbenusuri sau ca am incurcat ordinea ingredientelor. Am ajuns, in final, sa-mi gasesc calmul cand gatesc. Si ori de cate ori apare o abatere, ma opresc cateva secunde, inspir adanc si-mi spun: “Nu ma gandesc la nimic altceva! Acum gatesc. Si asta e un lucru placut si relaxant. Nu am nevoie acum de nimic altceva!”.

E seara si, totusi, vreau sa fac un desert. Vreau sa ma premiez dupa o zi obositoare de munca. Daca mintea spune asta, hai sa-i fac pe plac! In plus, cateva miscari prin bucatarie ma fac sa uit de stres, de termene-limita sau proiecte neterminate.

Sa fie rapid, usor, de efect (cam multe vreau de la desertul meu!). Imi amintesc de cel mai simplu desert facut vreodata. Drept urmare, in 10 minute sunt deja in fata a doua portii apetisante, aranjate in pahare.

Nu trebuie decat 200ml smantana dulce, batuta bine cu 1 lingura rasa de zahar fin pana se face frisca, 2 portocale, taiate felii si curatate de pielita alba, cativa biscuiti digestivi pentru elementul crocant si cateva firicele de ciocolata neagra, pentru decorat, ca doar ne trebuie sa arate totul bine. Se asaza ingredientele in straturi dupa voia inimii, cu conditia ca ultimul strat sa fie frisca peste care sa presaram putina ciocolata.

Nici nu stiam ce comoara am in drumul meu. Trec deseori podul dintre Bucuresti si Voluntari si vad zona de shopping chinezeasca. Din pacate, pana mai ieri nu mi-a dat inima ghes sa ma duc acolo, gandind ca o sa ma pierd printre atatea tarabe, ca nu o sa fiu in stare sa gasesc ce caut si ca o sa ma oboseasca multimea.

Ei bine, duminica asta am zis sa incerc. Si n-am regretat! Am ajuns in Orasul Chinezesc, insa totul era inchis. Prin urmare, era liniste si curat (in partea nou-deschisa). Am facut cativa pasi si am dat de un magazin universal (chiar asa il cheama), superdecent, curat, care arata ca un mall. Nici nu am intrat bine, ca am si dat, imediat la stanga, de un raion cu ingrediente chinezesti. Instantaneu, am ramas lipita de primul stand: cu o multime de condimente – interesante si la preturi excelente: anason stelat, five spices, multe tipuri de piper, ardei chilli (tot il intalneam in retete, dar deloc in magazine) si cate si mai cate.
Cred ca am stat cate 10 minute la fiecare stand si tot nu am descoperit tot.

Cam un stand intreg e doar cu bambus in toate formele, iar altul, cu sosuri (de stridii, de soia, de chilli etc.).
Am gasit pana si bomboane cu Duran Duran – fructul urat mirositor, dar cica bun la gust. Recunosc, inca nu mi-am luat inima in dinti sa le incerc.

Am fost impresionata si de standul cu zecile de tipuri de paste si noodles – din faina de grau, de orez, de cartofi dulci.
M-am intors de la prima vizita cu o sacosa cu compot si suc de litchi, unt de arahide, lapte condensat si de cocos, five spices, anason stelat, curmale rosii, mazare cu wasabi, noodles din faina de orez, chilli, pasta de chilli, chutney de mango, edamame.

Si tot aici am gasit un magazin pentru casa, din care am luat seminte la conserva. In curand voi citi instructiunile si ma voi apuca de plantat. De plantat chives. Abia astept sa vad cum incep sa iasa primele firisoare verzi din pamant – va fi un moment magic! Sper sa prind si clipa in care voi manca din chives-ul cultivat pe pervazul din bucatarie.

Cu riscul de a crea nemultumiri, nu doresc sa traduc in “fursecuri” sau in alte denumiri autohtone. “Cookies” sa le ramana numele!
Sunt perfecti la micul dejun alaturi de o cana cu lapte rece (din cand in cand; cat de rar am vointa ), dar si pentru vizita la prieteni. Probabil imi plac atat de mult pentru ca au gust de ciocolata. Si oriunde e putina ciocolata de calitate nu poate fi nimic rau.

Am descoperit si secretul lor: trebuie tinuti la cuptor exact cat scrie in reteta. Eu i-am tinut prima data cu un minut mai mult si au iesit putin tari. M-am ambitionat si am facut inca o tava (nu, nu am mancat doua tavi; norocul meu a fost ca a trebuit sa fac o vizita). A doua oara au iesit nemaipomeniti.
Asa ca am avut un motiv suficient de puternic sa-mi inaugurez Moleskinul de retete.

Placerea scrisului pe hartie (pacat ca nu am penita; sau as putea “fura” stiloul sotului pentru “momentele Moleskine”) razbate chiar si in epoca internetului, in ceea ce ma priveste. Mai trebuie sa trimit si scrisori prin posta si, gata! Ma simt ca in adolescenta.

Ai nevoie de: 85g de unt, 1 lingura de cacao, 1 lingurita de cafea instant, 100g de zahar, 85g de ciocolata, 1 ou de dimensiune medie, batut usor, ½ lingurita extract de vanilie, 140g de faina, ½ lingurita praf de copt.
Se pun untul, cacaua, cafeaua intr-o cratita pe foc mic pana se topeste untul. Se ia de pe foc, se adauga zaharul, se amesteca si se lasa sa se raceasca.
Se taie 1/3 din ciocolata in cubulete, iar restul se marunteste.
Oul cu extractul de vanilie se amesteca in compozitia de unt racita, plus ciocolata maruntita. Se amesteca faina cu praful de copt, se adauga in compozitia de unt si se amesteca incet. Se lasa 10-15 minute sa se intareasca usor.
Se incalzeste cuptorul la 180° C. Se fac cu mana bile mici, se a[aza pe o tava tapetata cu hartie de copt, se preseaza bucatele de ciocolata pe fiecare biluta, pana se aplatizeaza. Se coc 12 minute, se lasa sa se raceasca putin, apoi se transfera pe un gratar. Ies aproximativ 20 de cookies.

Imi plac ardeii copti. Iti inunda gura cu aroma lor usor dulceaga si merg atat de bine doar intr-o simpla salata cu putin otet si ulei.

De data asta, am vrut ceva nou. Mai ales ca o persoana din jurul meu cam fuge de ardeii copti (mi-e greu sa inteleg cum nu poate sa-ti placa ceva atat de aromat si de delicat, dar… de gustibus…), asa ca am inceput sa caut dipuri. La prima cautare am gasit trei si, cum nu m-am putut decide pe care sa-l pregatesc, m-am apucat de toate.

Primul, cu usturoi, pesmet si capere: se incinge 1 lingura ulei de masline la foc mediu si se prajesc jumatate de ceapa tocata si 1 catel de usturoi tocat mic timp de doua minute. Intr-un robot de bucatarie se pun 3 ardei copti, apoi se adauga amestecul de ceapa, 2 linguri de pesmet, 1 lingura de capere scurse, jumatate de lingurita de sare si jumatate de piper.
Verdict: s-a simtit cam proeminent gustul de ceapa prajita si nu ca nu mi-ar placea, dar parca nu e o combinatie prea fericita; pot sa zic ca e un dip… cuminte.

Cel de-al doilea, cu branza feta: Se amesteca in robot laolalta 2 ardei mari copti, 1 cup de feta maruntita, 1 lingurita de otet balsamic, putin zahar si putin piper.
Verdict: un dip consistent, pe care-l simti ca te satura, cu o textura mai cremoasa decat primul, dar cu o culoare nu atat de aprinsa. Sotul meu a spus ca “e genial” – asa ca l-am lasat numai pe el sa-l manance si m-am “luptat cu celelalte doua”.

Cel de-al treilea, aromat si condimentat: Se incing in 2 linguri de ulei jumatate lingurita de chimion macinat si jumatate lingurita de boia pana incep sa-si lase aroma. Se combina intr-un robot de bucatarie 2 linguri de nuci, 100g de ardei copti, 1 catel de usturoi zdrobit si 1 lingura sirop de rodie (sau suc de lamaie). Se adauga dupa gust sare si piper, apoi se incorporeaza uleiul cu condimentele. Se adauga la sfarsit 1 lingura de apa daca e prea gros.
Verdict: usor iute, insa cel mai aromat. M-am indragostit de el. Ramane favoritul meu.

© Wavebreakmedia Ltd | Dreamstime.com

“Spune-mi ce mananci, ca sa-ti spun cine esti” afirma Jean Anthelme Brillat-Savarin in cartea “Fiziologia gustului”, in 1826. Asta pentru a sublinia faptul ca „a manca” inseamna mai mult decat „a supravietui”. „A manca” este un gest care sta la baza construirii identitatii personale si social-culturale. Un lucru ignorat adesea in educatia copiilor este faptul ca „hrana trebuie sa fie nu numai buna de mancat, ci si sa dea de gandit” (Claude-Levi Strauss). Hrana defineste atat un spatiu individual, cat si unul cultural, cine suntem, ce traim. Mancarea trezeste, evoca si declanseaza experiente care sunt integrate de psihicul nostru. Un om echilibrat si „complet” are o identitate culinara, asa cum are si o identitate sociala, sustine psihologul Cristina Dragulin, care ne prezinta cum se formeaza identitatea culinara inca din copilarie si cat de importanta este pentru construirea reperelor nutritionale ale adultului:

Aceasta identitate culinara se formeaza din primii ani ai existentei noastre si toata viata ne vom raporta la ceea ce am simtit si gandit in timp ce mancam cand eram mici. Pentru unii, asta inseamna calm, caldura, zambete, relaxare, comunicare – caci parintii lor erau linistiti, atenti, vorbeau cu ei si faceau ca atmosfera de la masa sa fie armonioasa, indiferent de cat si cum mancau. Acestia mananca incet, putin, atenti la mancare, dar oricand bucurosi de companie la masa, fiind oameni sociabili si echilibrati emotional. Nu tin diete pentru ca nu prea inteleg ce inseamna asta. N-au avut vreodata probleme cu mancarea. Ideal, nu? Cunoasteti vreunul?

Pentru altii asta inseamna agitatie, senzatia de „nod in gat”, nervozitate, sunt neatenti la ceea ce mananca, preferand sa vorbeasca sau sa munceasca in timp ce se hranesc. Daca ii intrebi ce au mancat la sfarsitul mesei, au o oarecare idee, dar nu cunosc detalii despre mancarea pe care tocmai au ingurgitat-o. Nici nu-i intereseaza, le-a satisfacut pofta de mancare si atat. Sunt oameni care de obicei au probleme cu silueta, se gandesc sa tina diete, dar de obicei nu o fac. Iar cand o fac se infometeaza, dupa care revin destul de repede la patternul anterior de comportament, luand rapid in greutate. Cum abordau mesele parintii lor cand erau mici? „Mananca tot din farfurie, ca am muncit pentru mancare!”, „Daca nu mananci tot, nu te duci la X sau nu faci Y!” sau se enervau pentru ca prichindeii nu mancau cat li se parea lor ca ar trebui si le indesau mancarea in gura. Cunoasteti vreunul?

Comportamentul alimentar al fiecaruia depinde de nevoi si gusturi si presupune un ansamblu de valori si practici sociale. Avem nevoie de educatie alimentara pentru a ne reda reperele nutritionale. Parintii ignora adesea aceasta parte importanta a educatiei unul copil – educatia culinara. Copilul trebuie sa invete sa-si asculte nevoile corporale, sa-si testeze gusturile si sa-si selecteze preferintele. Pornind de aici, copilul se va ghida dupa anumite valori in viata si va avea anumite practici sociale – il va interesa calitatea produselor pe care le consuma si provenienta alimentelor, va sti sa-si prepare mancarurile preferate, va considera importante mesele in familie si cele cu prietenii, va fi nu doar un simplu consumator, va fi un cunoscator si, mai important, un om sanatos.

Atunci cand habar n-avem ce mancam, as spune ca exista mari sanse sa n-avem habar cine suntem!

Va recomand cartea “Primele 365 de zile din viata unui copil”, de Theodor Hellbrugge si J. Hermann von Wimpffen.

E tarziu, mult prea tarziu ca sa deschid frigiderul sau sa aduc vorba despre mancare, darmite sa ma mai asez la masa. Totusi, foamea imi da tarcoale, pentru ca am fost cam ocupata si am sarit cina.

Ma las dusa de val, inchid ochii si primul gand care imi vine in minte este legat de prajiturile din frigider facute de mama. Contrariata, ma concentrez inca o data, ca poate-poate naluca prajiturilor va disparea. Da’ de unde! Vine din ce in ce mai puternica – si e normal, doar e 12 noaptea, o ora propice sa fii bantuit de fantome, fie ele si culinare.

Si atunci psihologul din mine incepe sa-si faca numarul, sa problematizeze: pai nu era vorba ca, daca esti atent la propriile nevoi, la propriul corp, el stie exact de ce ai nevoie si-ti spune? Raman putin pe ganduri. Ceva imi scapa pentru cateva secunde. Ei bine, ma luminez dintr-odata, ca atunci cand un fulger cresteaza in noapte de zici ca e ziua. Ei bine, da, trebuie sa fii cu adevarat atent la propriile tale nevoi, la sinele tau adevarat. Asta daca poti; caci ego-ul… nu doarme nici el!

Ego-ul, de fapt, te impiedica sa fii tu. Ego-ul se construieste de-a lungul vietii in functie de evenimentele traite, de situatiile pe care le avem de infruntat si ne ajuta, de fapt, sa cautam placerea si sa evitam durerea (pai normal, daca mananc prajituri, ma voi simti foarte bine pe moment; insa corpul meu sigur nu are nevoie de asta).

OK, inteleg cum sta treaba, dar egoul meu e destul de puternic (vrea placerea acum, aici). Ce sa fac? As vrea sa aleg rodia de pe fructiera, dar prajiturile nu-mi dau pace.

Atunci imi vine o idee: ce-ar fi daca as face un compromis? Mananc si rodie, si prajituri, dar incep cu rodia! Zis si facut. Incep, cate-un bob, cate-un bob, gustul ma vrajeste (parca as fi magarul pe care il tragi de urechi ca sa se puna in miscare, apoi de coada, ca sa-l convingi sa se opreasca). Imi dau seama dintr-odata ca sunt satula, ca ma simt excelent, iar prajiturile sunt undeva departe, abia daca imi mai aduc aminte de ele. Am reusit! (sper ca si ego-ul meu sa fi invatat ceva din toata treaba asta!).

Cum ar fi sa avem amintiri de la propriul botez (despre cel ortodox vorbesc, de la cateva luni)? Probabil nu prea confortabil, avand in vedere baia intr-o biserica mare si racoroasa. Partea buna pentru bebelusii care nu pica de oboseala dupa epuizantul moment al vietii lor ar fi prima lor petrecere, unde e posibil sa le iasa in cale destul de multe lucruri interesante.

Ei bine, sambata am fost la un botez, un pic altfel. Si mi-a placut mult! Dupa momentul, putin tensionat, cand bebe a plans (era destul de frig in biserica, darmite sa mai fii scufundat si in apa; si asta de trei ori!), lucrurile s-au aranjat intr-un mod inedit.
La restaurant am avut ocazia sa vad ca, in aceeasi sala (destul de mare, ce-i drept) aveau loc, simultan, mai multe petreceri. Nu m-as fi gandit vreodata ca asa ceva functioneaza, dar, ca printr-un miracol, totul a mers struna cu o nunta, un botez si un Sfantu’ Ion.

Despre meniu, doar cateva vorbe: niste icre de Manciuria, o imbucatura de somon afumat, doua rulouri de sunca umplute cu legume rase, pe la aperitiv (asta e ce mi-a atras atentia), niste salau cu capere si o portie uriasa de carnuri la gratar, bune, ce-i drept, dar mult prea multe (ma doare sufletul sa ma gandesc ca mancarea s-ar arunca si, pentru ca nu am avut vreo informatie ca resturile se dau la animale, ce nu am reusit sa mananc am strecurat in geanta pentru pisicile mele favorite – au fost foarte incantate de isprava mea, bineinteles).

Cel mai interesant moment, chiar si pentru bebe, a fost venirea ursitoarelor: trei printese care i-au urat numai de bine eroului principal al serii. S-a uitat cu mare atentie la fiecare, cu ochii cat cepele, fara sa se lase impresionat de spectacolul organizat special pentru el. Mai mult, a fost treaz toata petrecerea, nedorind, se pare, sa piarda nimic.

Daca zapada n-a vrut sa vina la mine-n oras, nu-i nimic: m-am dus eu la ea. La peste 2000 de metri altitudine.
Dupa o urcare palpitanta cu telescaunul, cand m-am simtit deodata in aer, la propriu, cu picioarele atarnand deasupra haului, dar intr-o atmosfera de liniste si pace absoluta, am ajuns la 2103 metri, in Bucegi.

In sfarsit, o intindere coplesitoare de zapada. Mult soare, fara vant, o zi de iarna minunata (sau de primavara?!).

Si unde e zapada sunt, evident, si schiori.

Bine c-am vazut si brazi. La locul lor. Ca dupa ce-i vazusem prin piete inainte de Craciun, ma apucase depresia. Multi brazi au mai murit si anul asta…

Ah, era sa uit de mancare! La cabanele de pe drum, multa carne. Prea multa carne. N-am avut nicio tragere de inima. Asa ca m-am bucurat doar de aer si de priveliste, exact hrana de care aveam nevoie.

Sunt mereu deschisa la nou cand vine vorba de mancare si ma bucur tare mult cand gasesc sau primesc ingrediente inedite.
Nu de mult am primit cadou cerneala de sepie. Am fost foarte incantata si am folosit unul dintre cele doua pliculete la un risotto cu creveti.

Partea si mai interesanta a fost munca de lamurire pe care am dus-o cu partenerul meu care era taaare nedumerit cum sta treaba cu cerneala asta: „Esti sigura ca se mananca? Eu am invatat la scoala ca se foloseste doar in industria chimica…”. Ce-i drept, pot sa spun ca inca foloseste stiloul si ca are chiar doua pe care le incarca din cand in cand cu cerneala. Eu insa imi vad de treaba si ii arat cutia care are o fotografie cu niste spaghetti negre ca orezul meu, apoi ii si citesc reteta de pe ea, ca poate-poate va manca impacat risotto-ul meu. De mancat l-a mancat, dar acum trebuie sa se pregateasca pentru al doilea pliculet de cerneala de sepie care il asteapta amenintator in frigider. Data viitoare cred ca incerc niste paste.

Reteta e simpla, de risotto. Pentru 4 portii trebuie: 300g orez pentru risotto, 1 ceapa feliata, 200ml de vin alb sec, 500ml supa de legume, 2 linguri ulei de masline, 2 linguri de unt, 12g cerneala de sepie, 1 ardei gras rosu taiat cubulete (ca sa dam putina culoare orezului negru), sare, piper si parmezan, dupa gust. Si, bineinteles, creveti.

Intr-o cratita se incinge uleiul de masline si se soteaza ceapa si ardeiul. Se adauga orezul si se amesteca constant pana cand boabele de orez devin translucide, de culoarea perlei. Se toarna vinul, se amesteca pana cand este complet absorbit. Se adauga cerneala de sepie si se toarna putin cate putin supa fierbinte. Imediat ce se absoarbe supa, se adauga supa din nou. Se amesteca continuu. Dupa ce a fost absorbita toata supa si orezul este aproape gata, se ia de pe foc si se lasa deoparte 2-3 minute. Se adauga apoi untul. Se poate adauga si parmezan, dar daca vrei sa simti aroma suava de mare de la cerneala de sepie, mai bine uita de parmezan.

Intre timp se pregatesc crevetii – simplu si rapid. Se curata si se spala, apoi se prajesc 1-2 minute in putin ulei, pe ambele parti.
Imi place mult tot ce e venit din… mare (de la pesti la creveti si fructe de mare). Probabil nu e chiar atat de intamplator, avand in vedere ca m-am nascut la mare.