Hai sa-i zic cea mai buna Portocalopita mancata de mine, ca sa nu supar pe nimeni. Desi ma abtin cu greu sa nu spun ca e cea mai buna Portocalopita din Bucuresti.

Dar sa va zic cum de am dat de ea.

De cateva saptamani, imi tot fac planuri sa ies in oras cu sotul meu, lasand copiii, ceea ce se intampla foarte rar, sa se distreze si fara noi.

Asa ca intr-o zi de iarna inca suportabila, care mai pe seara si-a arata adevarata „valoare” asternand peste oras un strat de polei, am pornit spre noul restaurant grecesc descoperit de mine, dupa ce am „frunzarit” un pic internetul: La Kostas Taverna de pe Traian. Si nu am regretat nicio clipa! Ah, ba da! Am regretat ca a trebuit sa plecam fara sa avem un orizont clar de timp cand ne vom mai intoarce.

Atmosfera e placuta, muzica greceasca te introduce in atmosfera si te simti bine vazand ca restaurantul se umple, incet-incet, la orele pranzului, semn bun, zic eu.

Deschid meniul. Veniseram, desigur, pentru fructe de mare. Nu intamplator cautasem un restaurant grecesc. Greu sa ma decid. Norocul il aflam chiar in restaurant: tocmai sosisera din Grecia niste creveti salbatici, nici prea mari, dar nici prea mici. (In meniu sunt vreo trei-patru categorii de marime si nu e foarte usor sa te decizi). Asa ca n-am stat prea mult pe ganduri si i-am ales pe ei, in două moduri. Eu am vrut sa le simt gustul si i-am savurat facuti la gratar. Sotul meu i-a ales cu sos de unt. Nu-mi vine sa cred ca sosul era perfect, deloc greu, cu aroma de lamaie – l-am „gustat” in repetate randuri cu o lipie delicioasa. Cu ea am facut cunostinta inca de la aperitiv, cand a mers de minune cu niste icre de stiuca. Partea haioasa a fost cand am cerut la pachet niste icre pentru copil, dar asa cum ii plac lui – sa nu se vada… icrele! S-au gasit in meniu si pe gustul lui.

Si, in sfarsit, iata ca ajungem la momentul mult-asteptat. Trebuie sa recunosc ca imi plac prajiturile cu ciocolata. Gata, am zis-o! Cum sa nu ador o negresa cu zmeura, o felie de tort de ciocolata sau o lava cake? Ei bine, m-am surprins cu cata placere am putut sa savurez această prajitura cu portocala, e drept, destul de dulce si insiropata, dar dulcele, echilibrat perfect cu o cupa de inghetata de vanilie. Nu am putut sa o mai mananc pe toata. M-am multumit cu jumatate, dar la fiecare lingurita nu puteam sa ma abtin de la a ma mira peste ce desert savuros am dat.

Nu am mai apucat sa gust din kataiful sotului meu, caci eram mult prea preocupata si absorbita de aceasta prajiturica aurie.

Ma gandesc deja cu dor la acest restaurant si sper sa-i mai calc pragul macar de… cateva ori pe an.